inainte de 29

Am mai comentat de-a lungul timpului postari legate de latura politica a existentei noastre … like-uri, dislike-uri, comentarii scurte sau mai lungi cu explicatii, in general m-am abtinut pentru ca este evidenta capcana.

Ma intreb ce se intampla cu noi, oamenii din aceasta tara, de nu reusim sa vedem adevarul, si cand apare cineva care spune cat de cat despre adevar nu-l recunoastem. Asa era si povestea cu imparatul care a interzis culoarea verde…si daca totusi o vede cineva este catalogat nebun.

Unii sunt mai directi si spun ceea ce cred despre politica si despre lupta politica din aceasta perioada. Cu o parte sunt de acord cu cealalta nu…am si eu convingerile mele. Ceea ce nu inteleg este de ce or fi asa de patimasi sustinatorii? Parca ar avea ceva de castigat…sau poate ei detin adevarul si ceilalti sunt autisti. Dezinformarea este in toi, se poate invata direct de la tv cu conditia sa urmaresti cateva posturi.

Ca urmare a mai multor postari in care se solicita like daca esti de acord cu autorul, intru si eu in joc si va spun ce mi-a spus un “securist batran”: cand dovezile pro si contra se bat cap in cap si nu mai sti ce sa crezi, pentru un profan, este suficient sa astepti sa treaca timpul si sa vezi urmarile. Atunci reiei argumentele si vezi cine a avut dreptate. Amintiti-va pe cat posibil evenimentele din ’89 pana in prezent si aveti raspunsurile. Am realizat cu mult timp in urma ca majoritatea romanilor nu este capabila sa hotarasca pentru ea, politicienii stiu asta si atunci apare circul asta mediatic pentru castigarea votului, cine are nervii mai tari si se organizeaza mai bine, are sanse de castig…cu manipularea aferenta, nu cer nimanui sa se duca la vot, sa stea linistiti cei care deja au luat hotararea asta.

Si ca se obisnuieste sa atasezi pe langa text o poza sau un clip, atasez si eu un clip cu un mesaj pentru ambele tabere deopotriva si n-o fac cu rautate, poate cu ironie dar nu cu rautate.

 

PS imi cer scuze pentru cei cu urechi sensibile si cu prejudecati…

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

de Sfintele Pasti

HRISTOS A INVIAT

Am sa va povestesc ceva…una din putinele revelatii care m-au marcat.
Se intampla undeva prin anul 2000, cred, nu sunt sigur, dar nu are importanta. Sufleteste eram cam „rupt in doua” si incepusem sa caut ceva care sa ma linisteasca. Descoperisem in scurt timp ca apropierea de Dumnezeu imi mai alina din durere dar nu-mi raspundea la intrebarile pe care le aveam la acel moment. Citisem „Psihoterapia Ortodoxa” si acest lucru m-a mai linistit dar eu cautam raspunsuri pentru „acum” la problemele mele, nu vroiam povete si pilde, basculam intre a ma resemna sau a cauta mai departe raspunsuri. Consideram ca Dumnezeu trebuie sa-mi raspunda intr-un fel sau altul si eram foarte atent la ce mi se intampla.

La acel moment ma credeam un tip credincios care daca merge la biserica si asista la Sfanta Liturgie avea o vorba buna pusa in Ceruri, daca imi faceam rugaciunile de seara mai imbunatateam „relatiile”. Cu toate astea, nu eram multumit, vroiam un raspuns „acum”, de ce trebuia sa ma chinui atat, cat timp sunt un tip ok? Citeam si literatura esoterica, poate primeam de acolo un raspuns…foarte interesante…dar imi puneam alte intrebari, unele carti chiar m-au pus serios pe ganduri fata de biserica noastra, de ortodoxie si despre modul de a comunica cu Dumnezeu si totusi nu aveam un raspuns. Daca va intrebati ce tot cautam va spun ca nu are importanta, acum nu mai are…

Intr-o buna zi, un bun prieten imi spune sa ma duc pe la bisericile din Bucuresti unde sunt moaste, sa fac rugaciuni, sa tin post si sa ma spovedesc si altele asemenea. Ma gandeam ca n-am nimic de pierdut si iata-ma la drum prin biserici cu lumanari si tamaie, pupand icoane si meditand la problemele mele. Nu am crezut dintotdeauna in Dumnezeu, chiar injuram de cele sfinte dar intrarea intr-o biserica era ca… intrarea in casa Lui, nu credeam dar acceptam ideea ca exista si daca exista, de ce sa deranjez eu „procedurile”, sunt oameni care poate chiar credeau si unde mai pui ca puteam fi pedepsit! Si uite asa paseam ca un ninja prin biserici si acum fac la fel in sensul ca incerc sa nu deranjez pe nimeni, sa respect acea liniste de care, cred ca este nevoie cand te rogi. Daca pana atunci mi se parea o prostie sa pup niste oase ale unor oameni care aveau o credinta, uite-ma pe mine cum pupam moastele neconditionat de nimic din exterior, era din proprie conditionare, trebuia sa primesc ceva in schimb si totusi nimic nu se intampla.

Acelasi prieten imi spune sa ma duc si pe la manastiri ca poate asa imi gasesc raspunsurile de care am nevoie. Mi-a placut ideea din start, eu la manastire! Interesant…ma si vedeam sihastru pe undeva prin munti mancand mere padurete. Am aflat ca nu este chiar asa, pot fi un fel de turist gazduit de cate o manastire, participand la slujbe si rugandu-ma, pai daca este asa, la drum! Si am plecat la manastirea de la Slatina unde era staret un preot cu har care mi-ar fi spus ceva de suflet, din pacate nu stiu cum il chema, pentru ca intre timp am aflat ca a murit, Dumnezeu sa-l aiba in paza!

Ajuns la manastire am fost primit de staret, care din cauza varstei era intr-un scaun cu rotile, vorbea foarte greu aproape neinteligibil dar am reusit sa ma fac inteles. Mi-a explicat ce am de facut si ce este interzis in interiorul manastirii si mi-a dat voie sa stau trei zile pentru ca era manastire de maicute. M-am spovedit in a doua zi, m-am rugat, in general a fost interesant sa observ de la distanta viata in manastire.

In ultima zi, putin dezamagit ca nu se intampla nimic deosebit, in jurul prinzului cand era o slujba in biserica m-am dus si eu conform orarului stabilit. Am stat, nu stiu, o ora sa ma rog…la un moment dat atat de tare mi s-au intarit gambele incat aveam impresia ca sunt pietroaie nu altceva. Daca de-a lungul timpului ziceam ca am respectat regulile, mi-am zis ca nu supar pe nimeni daca ma asez si eu pe scaunele de pe margine, eram singurul mirean de acolo, si la urma urmei, o sa las capul jos imi pun palmele ca pentru rugaciune in dreptul fetei si o sa para ca ma rog. Ma asez, iau pozitia de rugaciune si ma gandeam la ale mele, simteam cum circula singele prin picioare si ca n-a fost nimic rau.

Si tot gandindu-ma asa, aud jumatate voce jumatate gand, „Daca consideram ca Isus se rastigneste in fiecare an pentru noi…noi oamenii tot nu ne invatam minte”. Am privit in jur, nimeni, vocea era ca de barbat, maicutele care cantau in biserica nu aveau cum sa aiba acel timbru…cred ca ati inteles, nu caut acum sa explic. Eu si uitasem pentru ce venisem si ma luase prin surprindere aceasta voce-gand, mi-a trebuit cateva secunde sa realizez ca eu eram destinatarul acelor cuvinte, sa fi fost Dumnezeu? poate, dar nu puteam crede ca a avut timp pentru mine, mi-ar fi placut ca El sa-mi fie sfatuitor; sa fi fost Isus? simteam ca nu, sigur nu, spun asta pentru ca asa simteam; atunci ingerul meu, cu toate ca nici asta nu prea credeam… asa cam 50%, dar nu asta ar fi important ci ceea ce am simtit dupa…

Tot gandindu-ma cine a fost mi-am reamintit pentru ce venisem, cand am constientizat problema ea a disparut de parca nici n-a fost vreodata, m-am simtit atat de LIBER cum nu va puteti imagina, sau poate ca unii da. Eram LIIIIBEEER, un sentiment mai frumos nu mai intalnisem pana atunci…si inca ceva, in momentul acela nu mi-a mai fost frica de moarte. Nu am o problema cu moartea, mai mult cu viata am, glumesc. Eee si pe urma au aparut alte intrebari, libertatea am simtit-o ca urmare a disparitiei problemelor sau ca nu mi-a fost frica de moarte sau Prezenta care mi-a transmis mesajul a curatat locul inclusiv pe mine?

De atunci, de cate ori am ocazia, mai ales de Sfintele Sarbatori de Pasti, transmit catre cine se nimereste aceasta revelatie.

CONSIDERAND CA ISUS SE RASTIGNESTE IN FIECARE AN PENTRU NOI, NOI OAMENII, TOT NU NE INVATAM MINTE

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

de inceput…

de inceput…dupa ce am postat un comentariu pe blogul maestrului meu de Shiatsu (http://viorelmihai.wordpress.com) in care spuneam si eu ceva despre managementul stresului dar nu o analiza academica, mai mult o amintire despre stresul creat intr-o anumita situatie, m-am hotarat sa-mi asez gandurile pe un blog. Sunt pe cale sa fac un pas in a-mi pune pe „hartie”  ceea ce simt, ce vad, ce gandesc, o fi bine, o fi rau…cu toata conspiratia mondiala in a ne supraveghea pe net, mailurile, telefoanele sau naiba stie ce, o sa risc. Daca o sa am inspiratie si bere poate am sa scriu, daca o sa ma razgandesc…habar n-am daca pot sa sterg blogul. Nici nu stiu daca intereseaza pe cineva, dar deocamdata am s-o fac, macar o sa folosesc scrisul ca o forma de terapie …pentru mine, normal. Poate parea ciudat dar ma felicit ca am facut pasul…

Deci Ingerasul meu imi spune ca pot sa fac asta, nu ca trebuie…ci ca pot, probabil am si voie, asta ma bucura un pic.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu